Iubirea noastră față de Dumnezeu

Daca la iubirea lui Dumnezeu raspundem cu iubire, intre noi si Dumnezeu se realizeaza o asa unitate incat suntem "un duh" cu Iisus Hristos, asa ca ramanem in El si El in noi, viem in El si El in noi, devenind salas al Sfintei Treimi si participind la viata ei prin har. "Iata, stau la usa si bat - zice Mantuitorul. De va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. III, 20). Iar "cina" aceasta inseamna unire: "Petrece intru Mine si Eu in el" (Ioan VI, 56). Caci "Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el" (1 Ioan IV, 16). 

Într-o zi, întrebându-l cum trebuie să fie iubirea noastră de Dumnezeu, Părintele Porfirie îmi spuse:

- Iubirea noastră pentru Dumnezeu, fiule, trebuie să fie foarte mare si neîmpuținată prin risipirea asupra altor lucruri. Îți dau următorul exemplu. Omul pare a avea înlăuntrul său un fel de baterie ce conține o anumită cantitate de energie. Când își risipește această energie cu alte lucruri decât iubirea pentru Dumnezeu, energia ce îi rămâne pentru dragostea față de Domnul este prea mică și, uneori, aproape nulă. Când însă toată energia noastră o îndreptăm spre Dumnezeu, aceasta înseamnă că iubirea noastră pentru El este foarte mare.

Să-ți mai spun ceva. Odată o fată se îndrăgostise foarte tare de un tânar, pe nume Nikos. În fiece noapte fata se trezea pe-ascuns, sărea pe fereastră și se ducea desculță peste țarinile pline de spini, pentru a-l întâlni pe cel drag, deși ajungea la el cu picioarele sângerânde. Când se-ntorcea acasă, gândul îi fugea mereu la Nikos. Orice ar fi lucrat și orice ar fi făcut, Nikos îi bântuia gândurile. Așa, fiule, toată puterea ta trebuie să țintească spre Dumnezeu, iar gândul tău să fie mereu la El, fiindcă aceasta e voia Sa.

(Anastasios Sotirios Tzavaras, Amintiri despre Bătrânul Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, pp. 0049 017634266176

Dreptatea lui Dumnezeu

Nu putem interpreta anumite întâmplări concrete într-un mod simplist, pentru că devansăm în acest fel, judecata lui Dumnezeu. În general, însă, putem spune că dreptatea dumnezeiască lucrează adesea încă de aici, Dumnezeu pedepsindu-l pe necredincios atunci când acesta îşi arată lipsa de credinţă. Există, însă, şi situaţii când Dumnezeu îngăduie să se întâmple ceva. După Sfântul Grigorie din Nazianz, „ale noastre, în mâna lui Dumnezeu sunt” şi „nimic nu se întâmplă fără Dumnezeu”. Însă, pe unele Dumnezeu le doreşte şi le binecuvântează, iar pe altele nu, dar le îngăduie şi le lasă să se petreacă.

Acum, de unde să ştim când Dumnezeu face într-un fel sau altul? Noi, oamenii, cu mintea noastră neputincioasă, nu putem să discernem fiecare caz în parte. Dreptatea dumnezeiască vine deseori fulgerător şi-l loveşte pe necredincios. Nu se poate tăgădui aceasta, oricât ar vrea unii oameni contemporani să excludă realitatea dreptăţii lui Dumnezeu şi să-L înfăţişeze doar ca dragoste care le îngăduie pe toate, aşa că, prin urmare, nu este nevoie să avem frica Sa. „Fă ce vrei”, zic ei, „ajunge să spui: «Îl iubesc pe Dumnezeu»”. Biserica nu este de acord cu această gândire. La fel, nici Scriptura sau Sfinţii Părinţi. Ce se spune în Scriptură despre Irod? Poporul striga, linguşindu-l: „Glas dumnezeiesc şi nu omenesc!” (Faptele Apostolilor 12:22) „Şi îndată a lovit pre el îngerul Domnului, pentru că nu lui Dumnezeu a dat slava, şi făcându-se mâncat de viermi, a murit” (Faptele Apostolilor 12:23). 

(Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010)

Hristos – Calea, Adevărul și Viața

Da, Hristos este Viața lumii, deoarece în El viața divină participă la viața lumii, iar existența omenească la cea dumnezeiască; Hristos, în a Sa nemărginită iubire pentru noi, și-a asumat existența noastră amestecată cu durerea și moartea, pentru a ne face părtași vieții Sale veșnice. Încredințați de aceasta, să ne străduim să trăim în lumina adusă de Mântuitorul Hristos în lume prin înomenirea și naşterea Sa, crezând și mărturisind cu toată puterea că existența umană are un sens veşnic, care se împlineşte doar păstrând și cultivând relația noastră cu Dumnezeu și în ascultare de El.

Da!, pentru noi, Hristos reprezintă „Calea, Adevărul şi Viaţa”. El este Calea pe care pășind nu vom rătăci niciodată. El este Adevărul ce ne face liberi, limpezindu-ne orice colț al rațiunii care, de multe ori, caută infinitul în lucruri finite, cu pasiune infinită. Şi El este Viaţa care ne înnoieşte traiul de zi cu zi, dacă ne rugăm mereu şi ne împărtăşim cât mai des cu Sfintele Taine, adică cu Trupul şi Sângele Domnului, pentru ca să-L avem pe El Însuşi, Hristos-Viaţa în noi. În esenţă, din expresia „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” trebuie să înţelegem că prin credinţă şi încredere în cuvântul mântuitor al Fiului lui Dumnezeu, prin strădania fiecăruia dintre noi de a traduce în fapte învățăturile dumnezeiești, iubind și întrajutorând pe semenii aflați în grele încercări, vom reuşi să trecem peste toate provocările efemerei noastre existențe pământești.

De credem că Mântuitorul Hristos este Calea sau drumul vieţii noastre, înseamnă că trebuie să ne lăsăm ghidați de El în fiecare pas pe care-l așezăm pe răboiul anilor, chemându-L necontenit prin rugăciune curată și credință puternică, chiar dacă uneori vom întâmpina poticneli ori suferințe. Însă a umbla pe cale cu Hristos presupune și strădania de a ne dezice de tot ceea ne desparte de Domnul; așa ne îndeamnă Sfântul Pavel, Apostolul: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 0049 017634266176. Urmând lui Hristos, ne asumăm deopotrivă învățăturile și faptele Lui, căci în ele se arată taina iubirii smerite și atotputernice a lui Dumnezeu pentru om, dar și participarea omului la viața veșnică a Sfintei Treimi, fapt învederat de Apostolul neamurilor: „prin Hristos avem și unii și alții apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efeseni2, 6).

Porunca Iubirii...

Tot ceea ce facem - pelerinajele noastre, privegherile de noapte, rugăciunile noastre, postul nostru, milosteniile - tot ceea ce facem în viața noastră - în ce scop și din ce motiv le facem? Răspunsul la această întrebare este foarte important pentru că de el depinde dacă viața noastră duhovnicească va fi sau nu în duh de adevăr. Să vă dau un exemplu. I-am întrebat pe copiii din tabăra de vară: „Care e cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu? Care poruncă e mai importantă?” Și fiecare dintre copii a început să spună diferite porunci: să nu furi, să nu minți, să nu fii nedrept, să-ți respecți părinții, să-ți iubești aproapele, însă nici măcar un singur copil n-a bănuit că niciuna dintre aceste porunci nu este cea mai importantă. Oamenii cred că cea mai importantă poruncă este să-ți iubești aproapele, iar atunci când le-am spus copiilor că nici una dintre acestea nu este prima poruncă, un copil a răspuns: „Gata, știu, știu despre ce e vorba… creșteți și vă înmulțiți, aceasta este cea mai importantă poruncă”. Dar bineînțeles, nu aceasta este cea mai importantă, nu-i așa?

Cea mai importantă poruncă a lui Dumnezeu, prima și singura, de altfel, din care decurg toate celelalte, este să-L iubești pe Dumnezeu din toată inima ta. Însuși Hristos a spus aceasta: „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și cu toată puterea ta”. Iar o a doua poruncă, o a doua asemănătoare cu prima, care izvorăște din cea dintâi, este aceea de a-ți iubi aproapele. Toate celelalte sunt rezultatul acestora. Dacă îți iubești aproapele, nu-l vei fura, nu-l vei minți, nu-l vei nedreptăți, nu-i vei lua ceea ce-i aparține, nu îi vei dori femeia - asta înțelegem prin faptul că toate acestea izvorăsc din prima poruncă. Iar iubirea aproapelui este de asemenea o consecință a primei porunci. Dacă Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu, este imposibil să nu-ți iubești aproapele. O persoană care Îl iubește pe Dumnezeu va avea - ca o consecință firească a iubirii sale de Dumnezeu - iubire către toți frații și surorile sale. Astfel că prima și singura poruncă dată de Dumnezeu este aceea de a-L iubi pe El din toată ființa noastră. Prin urmare, tot ceea ce facem în biserică, are acest scop. De aceea mergem în pelerinaje, de aceea postim, de aceea ne rugăm, de aceea ne spovedim, de aceea aprindem candela, de aceea citim vieți de sfinți, de aceea facem toate acestea: pentru că acesta este modul nostru în care ne exprimăm dragostea de Hristos.

(extras din interviu cu Mitropolitul Atanasie de Limasol)

în Sfânta Evanghelie de la loan, că a zis Domnul Hristos: „Cel ce împlineşte poruncile Mele, acela este care Mă iubeşte şi-L voi iubi şi Mă voi arăta lui ”